Un fel de disclaimer: În acest articol nu mă refer la cicatricile rămase în urma acneei fiindcă nu mă confrunt și nu m-am confruntat niciodată cu această problemă.
Acest articol este despre cicatricile ce rămân în urma operațiilor, pe corp dar și ‘în suflet’.
Cred că multe dintre noi, avem cel puțin o urmă de acest fel.
Eu am ‘primit-o’ pe prima în 2008 când am ales (la sfatul medicului) să nasc prin cezariană. A fost un episod ok, medicul anestezist a fost grozav iar anestezia peridurală a funcționat perfect și a fost fără efecte secundare (de ex. dureri de cap, cum am văzut la alte mămici din salon cu mine).
Când știam că voi naște în felul acesta, cicatricea a fost o chestie la care nu m-am gândit de loc. Văzusem deja la prietenele mele cum arată și mi se părea ok ca și aspect.
Am stat 5 zile în spital și abia am așteptat să mă externeze fiindcă am născut la stat (clinicile particulare încă nu existau în Timișoara pe atunci, au apărut imediat după), iar spitalul arăta sinistru.
La o zi după ce am ajuns acasă, mi s-a deschis un sfert din operație. Aveam, deci, o gaură în burtă. Am mers înapoi la spital la urgente și medicii mi-au spus că e ok, s-a mai întâmplat și că va trebui să merg zilnic la pansat până se închide (medicul meu era în concediu, era luna august).
După alte câteva zile, simțindu-mă din ce în ce mai rău, și medicul meu întorcându-se din vacanță, m-au internat din nou și m-au operat de urgență fiindcă de fapt făcusem peritonită și cred că eram deja în fază incipientă de septicemie.
La 10 zile de la prima operație, o primeam deja pe a doua (care era pe verticală, de la buric în jos spre osul pubian). A trebuit să rămân 2 săptămâni în spital și recuperarea a fost lentă și complicată. Am avut nevoie de 1 an că să revin la 100%.
Cicatricile mele arătau cam nasol, dar nu prea mă preocupa partea estetică, mă interesa să mă însănătoșesc fizic. Nu am avut nici un moment în care m-am simțit mai puțin atrăgătoare din cauza lor, totuși mi-a trebuit ceva timp ca să revin la a purta bikini la mare; am avut câțiva ani în care ascundeam cicatricile cu un costum de baie întreg. Motivele au fost mai multe, sau un fel de amalgam, pe de o parte nu doream să le expun fiindcă mi se păreau o parte foarte intimă din mine, pe de altă parte, nu doream ca lumea să le vadă și să se indispună.
Acum, nu mai am probleme de genul acesta. Poza de mai jos am făcut-o prin iunie, cu telefonul, special pentru acest articol:
Având în vedere faptul că recuperarea fizică a fost atât de complicată după aceste operații, nu am avut timp să mă gândesc la implicațiile emoționale/ psihice.
Ideea acestui articol a venit anul trecut, când am mers la kinetoterapeut ca să mă tratez de o tendinită la umăr. În timpul sesiunii, specialista mi-a atins cicatricile în timp ce îmi lua pulsul, și atunci s-a întâmplat o chestie foarte ciudată, de-a dreptul comică, și anume, m-a pufnit plânsul. Având în vedere că nu sunt de loc o fire plângăcioasă, această ‘iesire’ m-a șocat. Tipa a fost foarte profi și cool, m-a lăsat să mă liniștesc și mi-a spus că această reacție indică faptul că partea emoțională a acestui capitol din viața mea, nu a fost încă ‘digerata’. Și mi-a recomandat să discut cu un psiholog și în același timp, în fiecare seară, să încălzesc între degete un ulei sau o cremă ce îmi place, și să masez încet și delicat cele 2 cicatrici.
Ca atare, pe parcursul a câtorva săptămâni, am făcut auto-masajul în fiecare seară înainte de culcare. La început mi-a fost greu să ating propriile cicatrici, era ca și când retrăiam episoadele nasoale din vara anului 2008. După 2 săptămâni de auto-masaj, am început să mă relaxez și să savurez acest proces care a dus la vindecarea mea emoțională. În final, nu am mai avut nevoie să merg la psiholog.
Am ales să împărtășesc cu voi acest capitol din viața mea că poate va aduce folos cuiva.
Concluzia nu este să mergeți la kinetoterapeut sau că auto-masajul rezolvă orice, ci să fiți atente la corpul vostru, iar dacă ați trecut sau urmează să treceți printr-o operație, oricât de non-invazivă, să înțelegeți că aceasta va avea un anumit impact emoțional asupra voastră.
ÎN ALTĂ ORDINE DE IDEI, AVEȚI GRIJĂ CE APLICAȚI PE CICATRICILE PROASPETE, SFATUL MEDICULUI ESTE CEL MAI IMPORTANT, ÎNTREBAȚI-L NEAPĂRAT!
În poza de mai jos puteți vedea câteva produse, care m-au ajutat; printre ele este ‘celebra’ cremă de gălbenele pe care o am mereu în casă și pe care o folosesc în caz de arsuri, lovituri, răni, am pus-o și pe cicatrici (MĂ REFER EXCLUSIV LA CICATRICILE ÎNCHISE ȘI FĂRĂ PROBLEME!). Apoi am găsit o cremă de la La Roche Posay din gama Cicaplast care e ok. Iar al treilea produs este unul special pentru cicatrici proaspete, ce ajută ca țesutul să se vindece și să devină repede elastic: Kelo-Cote Scar Gel 15g. Menționez și crema cicatrizantă Contractubex, pe care nu o mai am, dar care a funcționat bine.
Cicatricile mele sunt un motiv de bucurie pentru mine fiindcă sunt dovada faptului că trăiesc, nu mi-e rușine cu ele, nu le (mai) ascund și îmi iubesc corpul, exact așa cum este el. Am ajuns la această concluzie după o cale lungă și țin să repet că e important să aveți răbdare cu voi și corpul vostru, și că e ok dacă aveți cicatrici. Iar dacă, pe de altă parte, aveți cicatrici pe care nu puteți să le acceptați, e absolut ok să alegeți să le îndepărtați, noroc că medicina evoluează și că există multe metode care funcționează în sensul acesta, una fiind laserul.